Elemente de balcanism în crearea personajului feminin la Mateiu Caragiale, în Craii de Curtea-Veche

Romanul lui Mateiu Caragiale este una dintre operele din literatura română în care Mircea Muthu regăseşte trăsături ale balcanismului în ceea ce priveşte personajele masculine: în lucrarea sa Permanenţe literare româneşti din perspectivă comparată unde criticul stabileşte ca tipologie a personajului balcanic tipul parvenitului, schiţând parcursul acestuia de la literatura sfârşitului epocii fanariote, de la Filimon până la începutul secolului XX, la Ion Marin Sadoveanu. Muthu arată practic trecerea de la parvenitismul economic, dictat de interese strict legate de supravieţuire într-un spaţiu ameninţat în perioada fanariotă de interesele externe, la parvenitismul politic specific perioadei pe care o înfăţişază Mateiu Caragiale, ca etapă intermediară, la care se adaugă aspectul estetic ce lipsea perioadei anterioare, în care această clasă socială era ilustrată doar din punct de vedere epic.
Gore Pirgu este un exponent al acestei clase sociale, vinovat de parvenitism social, donjuanism şi carierism politic, portretizat însă dintr-o perspectivă în care accentul cade pe dimensiunea estetică, nu pe cea etică . Bineînţeles că diferenţa de perspectivă depinde de evoluţia curentelor literare de la o epocă la alta în spaţiul european precum şi de dinamica şi modul de manifestare al influenţelor în mediul balcanic, elemente de care Muthu ţine cont atunci când schiţează această tipologie. În principiu, are în vedere faptul că trecerea de la romantism la realism în spaţiul balcanic s-a desfăşurat treptat, cu excepţia Greciei unde influenţa occidentală a fost mai intensă din considerente politice .
Continuând raţionamentul în această direcţie, trebuie să fim conştienţi de faptul că paradigma teoriei lui Mircea Muthu despre balcanism are la baza premisa că există anumite topos-uri culturale care se regăsesc în întreg spaţiul definit geopolitic ca spaţiu balcanic şi că peste acestea s-au adăugat influenţele venite din spaţiul literar occidental. Ceea ce ţine de topos-urile balcanice provine din ceea ce este specific acestei zone şi tradus în plan cultural prin elemente pe care criticul le va expune pe larg în lucrarea Balcanismul românesc,sintetizate în legătură cu omul balcanic: pe de-o parte ceea ce ţine de bizantinism, structurat pe patru straturi: „ ideea romană, credinţa ortodoxă, orientalismul din mentalitate şi elenismul cu ideea sa de ordine” , pe de altă parte ceea ce ţine influenţa otomană, omului balcanic fiindu-i caracteristică starea lui între , şi de aici dezvoltată ideea de om balcanic – om al constrastelor, personaj mozaic, etc.
Având în vedere această premisă, putem merge mai departe în direcţia deschisă de Mircea Muthu în sensul în care putem încerca să vedem dacă există şi alte elemente care ţin de balcanism în romanul lui Mateiu Caragiale în legătură personajele. Ne vom apropia de această dată de personajul feminin, care deşi este mai dificil de încadrat într-o tipologie decât cel masculin, se dovedeşte interesant de urmărit din acest punct de vedere pentru că o analiză a acestuia implică şi un studiu asupra unor teme precum iubirea sau moartea şi conduce la o imagine întregită a lumii create de Mateiu Caragiale, în legătură cu care ne întrebăm în ce măsură cuprinde elemente balcanice. În continuare vom căuta să urmărim în ce măsură Mateiu Caragiale creează un personaj feminin cu trăsături balcanice în Craii de Curtea Veche.
Dacă în legătură cu personajele masculine din acest roman s-a scris destul de mult până acum, ca şi în legătură cu alte aspecte din roman - limbajul de pildă – ne limităm aici la a aminti studiul lui Matei Călinescu despre Craii de Curtea Veche care atinge mai multe aspecte, lăsând deoparte interpretările ezoterice, alchimice sau baroce ale romanului, pe care nu le găsim interesante pentru subiectul de faţă. Trebuie de asemenea avut în vedere faptul că romanul se pretează la infinite interpretări, în foarte multe chei, acest lucru şi datorită stilului scriiturii – un stil deosebit de încărcat, care acordă o importanţă foarte mare limbajului, apropiindu-se mai degrabă de narativitate poetică, decât de roman în sens tradiţional.
În legătură cu personajele feminine din Craii de Curtea Veche am regăsit destul de puţine informaţii critice la Matei Călinescu, el accentuând trăsăturile negative ale acestora pe care le discută în legătură cu sexualitatea degenerată a personajelor . Pornind de aici, un prim aspect pe care îl observăm la personajul feminin din Craii de Curtea-Veche este elementul anormal, manifestat sau ilustrat în moduri diferite: un prim mod ar fi cel legat de sexualitate – frumoasa ovreică Raşelica Nashmansohn în braţele căreia va muri pe neaşteptate Paşadia în timpul relaţiilor cu aceasta îşi îngroapă pe rând bărbaţii, moştenindu-le averea, întreţine relaţii amoroase împotriva firii cu Mima, care este la rândul ei bisexuală şi care îşi făcea de cap cu bărbaţii, exhibiţionistă şi lipsită de orice fel de pudoare: „ seara se dezbrăca cu perdelele ridicate şi îi ieşea înainte goală chiar şi popii” . Tot acum trebuie să o amintim şi pe bătrâna Sultana Negoianu despre care se zvoneşte că ar fi înnebunit după ce „ făcuse să se dea iama în trupul ei, împărăteşte şi încă nesătulă, şi-l spurcase până şi cu dulăii” .
În legătură cu Masinca Drângeanu – femeia care îşi păstrează farmecul în ciuda vârstei – se vorbeşte despre faptul că „ îşi înşelase cei doi bărbaţi cu cununie şi nu mai ştia câţi fără” şi „ că avea un vino-ncoace căruia nu îi era chip să te împotriveşti” Infidelitatea este o altă trăsătură definitorie a femeilor din acest roman, trăsătură ce nu îi lipseşte absolut nici uneia, cu excepţia mamei lui Pantazi. Chiar dacă nu putem afirma că infidelitatea este o trăsătură a personajului feminin balcanic, ceea ce o face să fie totuşi un atribut balcanic sunt motivele care duc la aceasta: o femeie precum Raşelica pare mai degrabă o Kera Duduca mai evoluată,o variantă feminină a parvenitei, şi într-o anumită măsură la fel este şi Masinca. Infidelitatea lor este subordonată direct scopurilor de înavuţire.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre fetele Arnotenilor, despre Mima şi despre Tita, a căror instabilitate în ceea ce priveşte relaţiile amoroase nu este subordonată unei motivaţii similare cu cea anterioară, ci se datorează mai degrabă faptului că sunt vlăstarele unui neam decăzut şi că au crescut într-un mediu guvernat de viciu. Mima şi Tita întruchipează foarte bine descendenţa dintr-o familie de stirpe aleasă din spaţiul balcanic, sărăcită şi căzută în dizgraţie odată cu ridicarea noii clase sociale a parveniţilor, a cărei corespondentă feminină ar fi în acest caz Raşelica.
În ceea ce le priveşte pe cele două fiice deşucheate ale Arnotenilor, observăm ca şi în cazul Penei Corcoduşa – un caz aparte de personaj feminin din roman, care merită discutat separat – o portretizare manicheică, care la Mateiu Caragiale se realizează printr-un procedeu de încărcare cu sens pozitiv, din punct de vedere estetic, a urâtului: astfel Mima, descrisă ca „ lătăreaţă, lăbărţată, lapoşă, vadit supusă la o apropiată îngrăşare,/.../ cârnă, cu ochi verzui mici sub sprâncenele îmbinate şi cu fruntea mâncată de un păr castaniu nesupus şi stufos” este apreciată ca şi sora ei pentru glasul încântător, asemănat cu „ un lin murmur de ape îngânat cu şoapta vântului în frunzişuri” , pentru ca ulterior, să i se accentueze tocmai caracterul schimbător, trecerea de la urâţenie la frumuseţe: „ schimbăcioasă chiar la înfăţişare: uneori ruptă de la şale, gălbejită, cu ochii tăiaţi şi stinşi, şi numaidecât apoi dreaptă, rumenă şi fragedă, cu buzele umede, cu privirea înrourată, arătând la fiecare dată alta şi până şi nenorocita sa meteahnă îi da un farmec mai mult, dânsa rămânând pururi dorită şi niciodată posedată, asemenea acelor aburoase zâne, fiice ale văzduhului şi ale apelor, ce nu puteau fi îmbrăţişate de muritori” .
Portretizarea manicheică în manieră aproape similară se poate observa şi în descrierea Raşelicăi, dar aici dualismul esenţial nu se construieşte pe antiteza frumuseţe-urâţenie, ci pe antiteza angelic-diabolic: „ în ea se simţea ceva respingător, Eva, străina, duşmana neîmpăcată şi veşnică, împrăştietoare de ispită şi de moarte” , imagine asociată celei de „ floare neagră de tropice, plină de otravă şi de miere /.../ mireasma caldă ce se răspândea pătimaşă la fiecare din mişcările ei” .
În cazul Penei Corcoduşa, contrastul este realizat într-o manieră şi mai spectaculoasă, pe trei planuri temporale şi spaţiale –momentul în care o întâlnesc craii, cu treizeci şi trei de ani în urmă când o cunoaşte Pantazi, respectiv după un an de la întâlnirea ei cu craii - şi pe mai multe linii antitetice: dacă mai întâi părea o „ fiinţă a iadului”, mai târziu aflăm că îndeletnicirea ei obişnuită este de a scălda morţii şi că „ stă la biserică la pangar” . Antiteza cea mai interesantă este cea între frumuseţe-urâţenie, între starea avansată de degradare a personajului la momentul în care o întâlnesc cei trei crai – „ cu capul dezbrobodit, numai zdrenţe toată, cu un picior desculţ /.../ beată moartă, vărsase pe ea şi o trecuse neputinţa” , şi frumuseţea ciudată şi tinereţea ei trecute despre care vorbeşte Pantazi: „ farmecul acestei fiinţe, de obicei posacă, mai mult ciudată decât frumoasă, îi sta în ochi, nişte ochi verzi/.../genaţi şi sprâncenaţi” , respectiv frumuseţea pe care o va redobândi în final în clipa morţii: „ în zâmbetul buzelor ei învineţite şi în privirea ochilor ei rămaşi deschişi era o duioşie extatică/.../”
Printr-o degradare asemănătoare trece şi Sultana Negoianu, care îşi pierde soţul, averea şi apoi înnebuneşte în urma degradării fizice, care, ca şi femeile din neamul lui Paşadia ce „se slujiseră de matcă – greaca ursuză şi sachie, clocindu-şi cu gura încleştată lunga dambla /.../ sârba haină şi dârjă care pe patul morţii scuipase grijania în barba popii şi-şi dase sufletul blestemându-şi copiii, braşoveanca făţarnică roasă de schiros şi de pismă – înveninaseră mai mult acel sânge bolnav, îi sporiseră funesta zestre de racile şi de beteşuguri, dar ascuţiseră totodată şi deşteptăciunea celor născuţi dintr-nsul, acea stearpă deşteptăciune /.../” , sau ca Mima şi Tita, destrăbălate şi lipsite de moralitate de foarte tinere, dar pline de farmec în ciuda faptului că le lipseşte frumuseţea.
Este vorba în toate aceste cazuri de portretizarea degradării unui neam căzut în dizgraţie din cauze necunoscute, uneori puse pe seama blestemului. Asociem acest lait motiv din romanul Craii de Curtea-Veche balcanismului deoarece, credem noi, continuă în linia bizantinismului de la care se consideră urmaşe populaţiile din zona balcanică, ca imperiu decăzut odată cu venirea otomanilor. Personajele lui Mateiu Caragiale şi nu doar cele feminine – păstrează, indiferent de neamul din care provin, fie că sunt evrei – ca Raşelica, că se trag din neamuri alese din zona mediteraneană ca Pantazi, fie români ca Pena Corcoduşa sau ca Arnotenii – anumite trăsături specifice unor descendenţi ale unor neamuri decăzute pe linia levantină.
Este o aristocraţie pe cale să se prăbuşească, ce mai păstrează ca element fundamental de supravieţuire trufia aristocratică tipică, ce poate fi regăsită absolut la orice personaj, fiind accentuată şi simbolic, una dintre modalităţi fiind prin asocierea cu verdele, culoare care simbolizează trufia: frumuseţea Penei Corcoduşa în tinereţe rezida în ochii ei „ verzi-tulburi, lături de peşte cum le spune românul” , distinsa străbunică a lui Pantazi de neam nobil, care fusese hărăzită de mama ei, căimăcămeasa Păuna, smaraldului, piatră asociată lui Lucifer. O frumuseţe trufaşă îi este specifică şi ovreicăi Raşelica – „nemişcată, nepăsătoare în trufia stirpei alese” , dar şi Ilincăi, care ţinea mai mult decât la orice la „ a fi respectată” şi al cărei comportament era acela al unei tinere de neam ales, aproape împărătesc, purtând cu demnitate numele străbunicii sale, pe chipul ei „ citindu-se neîngăduinţa pentru cele ce vedea petrecându-se în juru-i” .
Un alt element caracteristic acestui tip balcanic, descendent dintr-un neam ales dar decăzut – ai căror exponenţi sunt şi craii, exceptându-l pe Pirgu – este o caracteristică esenţială şi lui a Paşadia şi Pantazi, dar şi tinerei Ilinca – şi anume această „ deşteptăciune stearpă” pe care am mai amintit-o în legătură cu neamul al cărui ultim descendent e Paşadia, o aplecare spre cărturărie total neproductivă, dictată parcă tot de trufie, asociată parcă unei inconsecvenţe predestinate: dacă Paşadia îşi va distruge creaţia din trufie şi dispreţ pentru lumea în care a trăit, nici Ilinca nu va aduce nimic lumii prin inteligenţa ei ascuţită şi aplecarea spre învăţătură, murind foarte timpuriu.
Credem că este tipic balcanică această greutate, de cele mai multe ori soldată cu nereuşită de a lăsa în urmă o moştenire culturală, fiindcă este tipic pentru acest spaţiu, încă din cele mai vechi timpuri istorice, dificultatea de păstrare a propriei culturi, de a o apăra de cotropitori şi a menţine intacte artfactele sale de civilizaţie şi cultură, predispuse mereu, datorită poate condiţiilor geopolitice, dar nu numai, pierderii, distrugeriilor sau cuceririi. Atitudinea lui Paşadia este parcă o atitudine în oglindă la suferinţele şi la greutăţile strămoşilor de a păstra specificul cultural, cu atât mai mult cu cât el trăieşte într-o epocă aflată parcă sub pecetea renunţării în faţa cotropirii şi influenţelor occidentale.
Romanul lui Mateiu Caragiale se află într-o oarecare măsură într-o poziţie de extremă din această perspectivă, pe care îl putem asocia unui lirism al renunţării, al finalului. De aceea şi este într-o anumită măsură destul de dificil să stabilim cu o certă precizie ce este balcanic în scrierile lui Mateiu Caragiale pentru că perioada în care scrie acesta se află oricum şi la nivel european sub semnul decadenţei. Astfel, mentalitatea fin de siecle, problematica morţii artei, concretizarea mişcărilor artistice moderne de tip Art Nouveau aproape în paralel în aproape toate statele Europei occidentale, exercită anumite influenţe şi asupra artei şi literaturii româneşti, şi îndeosebi asupra operei lui Mateiu Caragiale, supranumit un dandy român, personaj foarte interesant şi de altfel, un reprezentat destul de autentic al epocii sale.
Există de aceea pericolul de a considera că anumite elemente decadentiste ţin de balcanism, ca de pildă lirismul foarte puternic ornamentat, parcă în linii de arabesc, descrierile lirice foarte încărcate prin care sunt realizate portretele personajelor, şi într-o anumită măsura chiar şi această frumuseţe a urâtului specifică artei decandente şi regăsibilă la personajele feminine din Craii de Curtea-Veche. Tipul femeii-floare – fragilitatea accentuată, estomparea corporalului, frumuseţea eterică – specifice Ilincăi de pildă – „ poleiala stinsă a cosiţelor şi albeaţa sidefie a cosiţelor, aproape nefireşti amândouă/.../” este un tip al artei decandente. Ceea ce este balcanic la Ilinca ar fi faptul că este ultimul vlăstar al unui neam căzut în dizgraţie, mizerie şi viciu, şi care dă dovadă de acea aplecare deosebită spre cărturărie stearpă ca şi Paşadia.
Aşadar, ceea ce par să aibă în comun personajele feminine portretizate de Mateiu Caragiale în Craii de Curtea-Veche şi despre care am putea spune că ar ţine de balcanism ar fi pe de-o parte descendenţa lor de neam despre care am vorbit, degradarea fizică şi morală evaluată nu din punct de vedere etic, ci estetic, construită cu măiestrie prin ilustrarea trăsăturilor prin tehnica descrierii în contrast, pe care am ales să o exemplificăm în această lucrare. Trebuie să menţionăm însă faptul că Mircea Muthu vorbeşte în Balcanismul literar românesc despre patru tipuri de descriere: spaţializare a timpului, stampare, tehnica izolării iconografice individuale sau de grup şi respectiv, tehnica esenţializării dramatice , tehnici pe care ar fi util să le discutăm în eventualitatea unei analize mai detaliate a modului în care sunt construite personajele în romanul lui Mateiu Caragiale.
Privind în ansamblu, observăm de asemenea că personajele feminine din acest roman sunt balcanice prin ceea ce le apropie sau le asociază unuia dintre eroii masculini ai romanului: astfel, femeile din jurul lui Paşadia şi Pirgu – Raşelica, Tita şi Mima Arnoteanu, precum şi cele la care se face referire în general atunci când se vorbeşte despre femeile pe care i le aduce Pirgu lui Paşadia – „ numai otrăvuri, rable de pripas, trezitură şi răsuflătură” , respectiv cele cu care se întâlneşte Pirgu: „femei schiloade, ştirbe, cocoşate sau borţoase, şi mai ales peste măsură de grase şi de trupeşe, huidume şi namile rupând cântarul la Sfântul Gheorghe, geamale, baldâre balcâze” cu care „ se deda la greţoşenii şi vorbea zdrenţăros” – sunt balcanice prin felul în care se potrivesc mediului viciat căruia îi aparţin, prin felul în care se dedau viciului şi comportamentului sexual degenerat, dar şi prin stilul şi limbajul în care sunt portretizate.
Infidelitatea ca trăsătură comună a majorităţii femeilor din acest roman, poate fi de asemenea asociată contextului balcanic - fără a fi însă o trăsătură definitorie a acestuia - cu femei precum Raşelica Nashmansohn sau Masinca Drângeanu, care se ghidează după filosofia pervenitului. Nu putem spune însă că este vorba neapărat despre un comportament întâlnit doar în zona balcanică, ci putem privi mai lesne acest aspect ca pe o componentă secundară într-o tipologie ipotetică a femeii balcanice. Mai degrabă comportamentul sexual anormal ar putea reprezenta ceva aparte ce ţine de balcanism, cu atât mai mult cu cât în legătură cu acesta se conturează motivaţii interesante care ţin în majoritatea cazurilor de degradarea de neam despre care am vorbit anterior.
În plus, pentru universul romanului matein, balcanic prin lipsă de seriozitate, parvenitism, caracterizat de o „ nebunime slobodă” , univers populat de oameni care se lasă în voia plăcerilor de toate tipurile, în care se adună laolaltă oameni de toate naţionalităţile şi soiurile, care întrunesc fel şi fel de ciudăţenii, credem că personajul feminin portretizat în maniera cea mai pur balcanică este Pena Corcoduşa. Este cel mai autentic şi mai spectaculos contrast descriptiv din roman, construit pe trei dimensiuni temporale şi spaţiale, şi pe mai multe antiteze. Portretul Mimei este iarăşi sugestiv din acest punct de vedere, ca şi al Raşelicăi, chiar dacă mai puţin detaliat.
A găsi elemente balcanice în construcţia personajului feminin la Mateiu Caragiale se dovedeşte a fi destul de dificil în măsura în care, pe-o parte balcanismul rămâne un concept destul de vag, iar pe de altă parte nu este foarte clar în ce măsură avem dreptul să atribuim balcanismului anumite trăsături, bazându-ne pe simple speculaţii de stil, trăsături care în egală măsură ar putea ţine de decadentism, de pildă. Probabil că înainte de a putea trage anumite concluzii cu privire la măsura în care personajul feminin din Craii de Curtea-Veche este balcanic, ar fi necesară o cercetare mai detaliată asupra elementelor balcanice care apar la nivelul întregului roman, dar şi o analiză mai consistentă asupra modului în care sunt portretizate personajele.
O direcţie de cercetare pe care o sugerăm ar fi cea legată de portretizarea de tip bizantin a personajelor pe care Muthu o numeşte drept tehnica izolării iconografice individuale sau de grup precum şi modul în care personajele dobândesc identitate: rolul zvonisticii, al bârfei în acest sens – pe care noi le asociem universului balcanic – precum şi acela al amintirii, un personaj sau altul părând că prind viaţă şi se dezvoltă în timpul obişnuitelor întâlniri nocturne, la care se mănâncă, se bea din belşug şi se deapănă amintiri.

Bibliografie

Caragiale, Mateiu I., Craii de Curtea-Veche, editura Minerva, Bucureşti, 1972;
Călinescu, Matei, Mateiu I. Caragiale – recitiri,editura Polirom, Iaşi, 2007;
Muthu, Mircea, Balcanismul literar românesc, editura Dacia, Bucureşti, 2002;
Muthu, Mircea, Permanenţe literare româneşti din perspectivă comparată,
editura Minerva, Bucureşti, 1986;
Nanu, Adina, Artă stil costum, editura New Media Print, Bucureşti, 2007;